luni, 14 decembrie 2009

Scrisoarea unui corp obosit

Bună! Da, ţie mă adresez. Ştiu că eşti mirat de îndrăzneala mea. Până acuma m-am sfiit, mi-a fost teamă să-ţi spun că mă doare, dar nu mai suport să te văd cum te distrugi. Mi-e milă de tine. Nu-mi vine să cred că din atâtea ţipete, atâtea suspine, atâtea priviri, nu ţi-ai dat seama că mi-e teamă. Nu mi-e teamă de ceea ce eşti, omule, ci de ceea ce-ai devenit de când te-ai îndepărtat de simpla şi pura ta copilărie. Te macini înăuntru, tu ţi-ai dat seama de asta, felicitări!, dar nu ai realizat că acest fapt nu se poate compensa măcinându-mi mie trupul, sufletul, tot ce-a mai rămas din mine după ultima măcinare la care m-ai supus. Te distrugi pe dinăuntru, dar trebuie să înţelegi că nu câştigi nimic distrugându-mă prin frica pe care încerci să mi-o impui încă de la prima palmă, de la prima floare vânătă, de la primul trandafir tatuat forţat pe oricare parte a corpului meu care cere eliberare. La început te credeam un tiran menit să distrugă prin orice înseamnă sentiment negativ, dar mai apoi am realizat că de fapt tu eşti acela care a fost copleşit de un popor întreg de sentimente năucitoare. Ele îţi elimină toată partea omenească a fiinţei tale, îndepărtându-te deci până şi de omul, nu doar de copilul din tine. De aceea acum nu mai simt şi nu mai gândesc precum la început, de aceea acum îmi pare rău pentru tine. Spre deosebire de rezultatul omogen al poporului sufletului tău, care eşti tu, eu încă mai pot scăpa din acest plan al vieţii pământeşti, mai pot visa, mai pot spera. Eu îmi pot vindeca rănile provocate de tine, dar tu pe ale tale nu poţi. Pe mine nu mă mai distrug, acum mă fac mai puternică, în schimb pe tine te vor distruge mereu dacă nu vei accepta să încerci să înţelegi că orice popor poate fi învins prin metodele potrivite. Trebuie să înţelegi că nu poţi slăbi mâncând, nu te poţi odihni alergând, nu poţi trăi murind şi nu vei fi niciodata capabil de iubire dacă semeni si strângi doar ură. Sunt sigură că vrei şi tu să scapi. De fapt sunt convinsă că prin toate rele care mi le faci încerci doar să-mi inunzi sufletul cu soiul de sentiment care te inundă pe tine. Invidia te îndeamnă să distrugi cauza ei.

Nu vreau să mă înţelegi greşit. Nu te urăsc pentru tot ce mi-ai făcut, chiar din contră, vreau să te ajut. Semănăm şi noi în sfărşit la ceva, tu încerci să mă faci să simt ceea ce simţi tu, iar eu, să te fac să simţi ceea ce simt eu. Doar că e o mică diferenţă. Şi tu ai vrea sa simţi ca mine, sau ai vrut, şi probabil din prima încercare nu ţi-a ieşit şi de aceea ai început procesul invers. Dar cum spuneam, eu vreau să te ajut. Frica distruge. Violenţa denotă teamă. Nu vreau să-ţi mai fie teamă, vreau s-o răpui prin încredere în capacităţile tale.

Distrugerea denotă invidie. Nu vreau să mai fii invidios, vreau să ajungi tu însuţi la acel ţel prin stăruinţă şi încredere. Răutatea denotă ură. Nu vreau să mai cultivi ură, vreau să cultivi iubire, stăruind şi având încredere că lucrurile bune se pot întâmpla oricui le cere. Iubirea ţi se poate întâmpla şi ţie. Vrei eliberare? Atunci renunţă la ideea de frică, violenţă şi distrugere. Te afli în postura de a renunţa la propriile cătuşe.

Acum am să închei, străine, am să mă îndepărtez. Am încercat să te învăţ tot ce-am ştiut despre iubire, iar tu ai acceptat şi totodata ai respins încercările mele. Ţi-am scris această scrisoare ca să-ţi spun tot ce-am avut de spus, tu însă nu ştiu când ai să ajungi s-o citeşti cu adevărat, s-o înţelegi, sau dacă o vei face vreodată. Îmi pare rău că nu am avut curajul să-ţi spun toate acestea direct, dar mi-a fost frică că apoi nu mă vei mai lăsa să plec. Am ales să plec fără să ştii. Acesta nu e singurul motiv pentru care nu ţi-am spus toate acestea direct, eram sigură că nu vor ajunge toate cuvintele la tine, deoarece se vor împotmolii în zidul construit de poporul din tine, iar poate în felul acesta cu timpul aceste cuvinte vor dezmembra cărămidă cu cărămidă acel zid, vor distruge sentiment cu sentiment poporul din tine şi vor ajunge la sufletul tău.


Semnat: Persoana pe care odată ai iubit-o, iar altă dată i-ai tatuat trandafiri roşii pe pielea corpului obosit de frică.

marți, 23 iunie 2009

Sentimente neâncapatoare

Stau si ascult cum cade ploaia
În timp ce mi se umple odaia
Frica raspandită , fericirea nimicită
Iar bezna e singura privită

Am vazut prea multe
Ca sa mai mint ceva
Amintiri fară putere a inţelege
Voinţa prea mică să le lege

Am văzut deşertul din mijlocul apelor
Mâncarea din mâna flămânzilor
Luna din mijlocul zilei
Amintirea rece a copilei

Prea multă ură cu fericire
Prea mult chin cu o privire
Prea multa crimă satisfacatoare
Sentimente neâncapatoare!

Credinta...?

Umbra palidă,
A ceea ce-a fost
Cândva, un lucru mare
Atunci, cândva
Te sacrificai, lăcrimai
Ca să-l obţii
După care mureai
În lanţuri legat
Dar totuşi neobservat
Încă il faceai
Te rugai
Încă credeai
Şi totuşi nu venea
Lumea e rea
Lumea e rea.

Tac

În neantul naturii mă prefac,
În oglinda nebuloaselor
Îmi arunc necanonul,
Şi încerc să nu tac.

Privesc, dar nu o fac,
Mă supun neoamenilor,
Admir necroza conului,
Şi încerc să nu tac.

Subţire ca un vârf de ac
Înoată-n aerul notelor
Îşi satisface omorul
Iar eu încerc să nu tac.

Ca nişte picioruşe de gândac
Încet, în ciuda sunetelor
Vine şi încurcă misterul
Dar eu nu mai pot, şi tac.

Un fum de ceva...

Străbăteam strada încărcată de lume.
Era sfârşitul verii, vremea se răcea.
Din greşală s-a agăţat umpic de mine,
de gândurile mele, o fărâmă de ceva.

Mai încolo la doi paşi două cucoane,
de parcă timpul le-ar fi colorat ciudat,
“tu cum ţi-ai petrecut vara, dragă?”

Cel mai ciudat e că o fărâmă de ceva
poate redecora o mare de gânduri
încărcată cu alt soi de ornament.
Eu ce-am făcut o vară întreagă?

Am fumat. Mi-am fumat visele
pana ce n-a mai rămas
nici un fum de tras din ele.

Mi-am fumat timpul, aşa cum acuma
trag ultimul fum din conversaţia altcuiva.

Am dohănit o vară întreagă
un suflet cu aromă de dragoste
înecată în tutunul scurgerii timpului.

luni, 22 iunie 2009

Mătase albă

Acum e ca şi un cămin de bătrâni, uni mor,
Iar atunci vin alţii în locul lor.
Aşa e grupul nostru, te întorci acolo după câţiva ani
şi ţi se spune “au mai rămas numa vreo 2 dintre cei vechi”.
Atunci te întrebi ce s-a întâmplat cu noi…
De ce suntem aşa puţini, aşa de goi.
Nu mai ştim şi nu mai vrem să cunoaştem
Ce ne-a iniţiat defapt, ce ne-a făcut să cunoaştem
O lume mai bună, însemnătatea cuvantului prieteni,
Acum vrem aceiaşi calitate la un preţ mai mic, suntem ţepeni.

Prolog intimidat

Librarie


Dacă aş începe să scriu o carte oare cum aş face-o? Poate aş începe să scriu ce gândesc pe moment ...mda…

desigur asta ar fi cam greu deoarece imi vin cel puţin 5 gânduri sesizabile pe secundă si nu pot scrie aşa mult aşa de repede… probabil de aceea n-am scris până acuma nimic, n-am ştiut niciodată cum să încep, mi s-a părut prea greu… OK dacă tot m-am legat de asta poate am să încep aşa… .

Stau câteodată şi mă gândesc cât de nebuna este lumea din ziua de azi, este efectiv cu susul în jos, nu ştiu cum li se poate părea distractivă monotonia unui oraş plin de praf şi de zgomot în care faci acelaşi lucru în fiecare zi…. te trezeşti, mânânci, mergi unde ai de mers în fiecare zi oprindu-te la acelaşi semafor, mai mergi umpic trecând prin acelaşi parc, mai treci încă un semafor banal la care trecerea de la pietoni şi de la maşini e liberă în acelaşi timp, te mai miri odata de chestia asta şi apoi mergi mai departe ajungând unde trebuie…faci ce ai de facut, aştepţi să mai treacă odată aceleaşi 8 ore banale după care ajungi din nou la semafor, de data aceasta te enervezi din cauza clansoanelor şoferilor nervoşi fiind ora de vârf, mai mergi umpic, te mai întâlneşti cu o prietenă sau un prieten..’mamă ce s-a mai schimbat si ăsta, ultima dată mai avea fărâmă de minte în capul ăla’ şi apoi îţi vezi de drum ajungând din nou la acelaşi semafor banal apoi acasă unde începe altă treabă haotica şi totuşi banală. Dar, cu toate acestea ni se pare total normal şi absurd de distractiv să ne trăim viaţa la oraş. Defapt, cum am mai spus, în ziua de azi aşa şi este… toate lucrurile normale ni se par absurde si toate lucrurile absurde ni se par normale.De exemplu o să mă leg puţin de cupluri, gândiţi-vă ce rost are sa începi să ai relaţii cu personae de sex opus (sau chiar de acelaşi sex!!) de la vârsta de 12-13 ani sau chiar mai devreme, cum încep copii în ziua de azi…de parcă s-ar putea înfiripa o dragoste la vârsta aceasta, o căsnicie sau mai ştiu eu…doar acesta este rolul concubinajului nu? Să-ţi găseşti perechea, să ai o familie, copii, să-ţi duci mai departe sămânţa, sau, cel puţin acesta era rolul lor principal... că mai nou i s-au dat alte roluri… asta… ei bine… e partea II-a sau a III-a… care vreţi voi. Şi totuşi, tânăr fiind pe la 16 ani vezi o tipă sau un tip şi mai povestiţi ce povestiţi şi ajunge să-ţi spună că la cei 14 ani a ei (lui) nu a avut înca prieten(ă) ţi se pare aşa de anormal de parcă cineva ar fi cerut umpic de sare pentru ingheţata lui de ciocolată. Oricum acestea sunt detalii minore, ce să mai zici când auzi de o tipă sau tip (dar mai rar) că vrea sa îşi piardă virginitatea doar în nopatea nunţii (cum e şi normal!!), te uiţi la el şi începi să râzi şi zici ‘da mă frate (soro) bună asta bună bună” si treci mai departe fără să realizezi ce a vrut să spună defapt.

Bine bine am terminat că văd că deja începi să te aprinzi şi te gândeşti că dacă mai continui în felul acesta laşi cartea asta din mână. N-am să-ţi povestesc ceva banal, cu lucruri frumoase care ar trebuii să se întâmple într-un mod relativ normal deoarece am să te plictisesc, pentru că ţi se pare bineânţeles mai distractiv să citeşti despre banalităţile anormale care se întâmplă în ziua de azi, care le vedem pe strada la tv… cam peste tot.

Acesta poate fi un prolog scris de un tânăr scriitor care s-a lăsat intimidat de societatea de azi, dar totuşi majoritatea cărţilor au fost scrise altfel. În cărţi găsim ceea ce nu putem găsi nicăieri altundeva. O mare de cuvinte care aşteaptă să fie descifrată de toată lumea.